duminică, 13 martie 2011

Protestele de stradă: testul de foc

Acest articol va fi puţin mai diferit faţă de cele anterioare, deoarece vreau ca acest blog să fie unul viu, reactiv, care să relateze şi despre situaţii reale de comunicare în public pe care le putem întâlni. 

Una dintre aceste situaţii, la care am fost martoră recent, a avut loc în cadrul protestului pe care studenţii clujeni l-au organizat pe data de 3 martie, în faţa Casei de Cultură a Studenţilor. 
Protestul ridica la fileu mai multe nemulţumiri: faptul că sutdenţilor li s-a tăiat reprezentativitatea de 25% din forurile de decizie ale universităţii, bursele mici, lipsa taberelor de vacanţă, introducerea obligativităţii prezenţei la cursuri, dar cea mai mare nemulţumire era faptul în sine că vocea lor nu era ascultată şi deşi ei au semnalat nenumărate probleme, nimeni de la minister nu a fost dispus să îi asculte. 
Astfel, înarmaţi cu steaguri, bannere, banderole de protest, aproximativ 200 de studenţi au ieşit în faţa Casei de Cultură a studenţilor la protest. Printre ei mă număram şi eu.

Eu cred în cauza studenţească, de aceea eram acolo. Sincer, nu credeam că mă voi implica în scandarea de lozinci, dar eram curioasă şi de psihologia maselor văzută "live" şi de desfăşurarea efectivă a unui mitting de prostest. 
Spre marea mea surprindere, atmosfera m-a prins, şi am ajuns să scandez laolată cu alţii. Organizatorii aveau nişte foi cu lozincile compuse cu câteva zile înainte: erau fraze scurte, care rimau, de efect, cu informaţia concentrată în câteva cuvinte. Aceste foi circulau printre participanţi, dar organizatorii, când simţeau că "masa" a obosit pe un anumit slogan, iniţiau o nouă scandare. 
Deşi această dinamică a protestului este extrem de interesantă, eu vreau să ajung la discursul final. 

După o oră şi jumătate, când studenţii adunaţi dădeau semne clare de oboseală şi capitulare, una dintre principalele organizatoare ale protestului a simţit momentul că trebuie să vorbească. Vreau să amintesc că la acel moment, trebuia să vorbească tare, răspicat şi hotărât în faţa a circa 100 de studenţi înflăcăraţi. 
Ceea ce a urmat a fost scurt, simplu şi de efect. Paradoxal vorbind, cred că aceea a fost cea mai simplă situaţie de oratorie la care am fost martoră. Andreea, pentru că acesta este numele studentei, a mulţumit tuturor celor prezenţi că au venit acolo, că luptă pentru cauza studenţească, şi le-a amintit celor prezenţă că drepturile de care ne bucurăm acum sunt tot urmarea unor proteste similare din anul 1995, şi că noi datorăm generaţiilor care vin o situaţie a studentului cel puţin aşa de bună cum am avut-o noi. Nimic mai mult, nimic mai pompos. A spus toate astea tare (nu era disponibilă nici un fel de aplificare), întorcîndu-se în cerc astfel încât să o audă toţi participanţii la protest, iar la sfârşitul acestui discurs fulger de circa două minute, cuvintele ei au fost înghiţite de un puhoi de aplauze. 

Care sunt lecţiile pe care le-am învăţat din această situaţie?
În primul rând, că efectul unui discurs nu e dat de lungimea lui. Poţi să vorbeşti doar două minute şi să spui ceea ce trebuie. 
În al doilea rând, că e uşor să escalezi emoţiile, prin cuvintele tale, atunci când publicul e deja de partea ta şi e deja cuprins de emoţie. 
Al treilea fapt este că e mult mai uşor să te faci ascultat atunci când publicul tău te percepe şi pe tine ca un participant, nu ca un observator distant care vine şi dă lecţii. 
În plus, mie mi s-a părut că studenta care a ţinut alocuţiunea nici nu a avut emoţii. A părut că acele cuvinte i-au ieşit cu uşurinţă din minte, fiind doar un simplu sumar al celor întâmplate, un fel de afirmare a evidentului. 

Aşa că, dacă vă întrebaţi cum s-au născut marii oratori şi de ce lor nu le-a fost frică, participaţi la un protest. Va fi o lecţie puternică de oratorie pe viu.