vineri, 1 decembrie 2017

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie


Azi e ziua națională a României. Încă de când m-am trezit, m-a copleșit tristețea. Pentru cei care nu știu încă, m-am mutat în Belgia la începutul acestui an, în Martie. E primul 1 decembrie pe care îl fac în afara țării, pe care îl prind în calitate de expat. 


Acum, România sângerează oameni din fiecare venă. E cel mai mare exod de populație de la căderea comunismului încoace. Povestea mea e unică și nu prea. E povestea unui om care a muncit din anul I de facultate, a parcurs toate etapele care ar fi trebuit să asigure succesul, în ordine, cu multă concentrare și muncă: școală generală, un liceu bun, o facultate, piața muncii. Am încercat să stau cât mai puțin pe banii părinților. Mi-a păsat de cauze umanitare, am făcut zeci și zeci de ore de voluntariat în domeniul social și ecologic. Dar țara mea era bolnavă.

În ciuda eforturilor mele și a altor oameni ca și mine, în loc să progreseze, decădea și mai rău.
Am protestat împotriva proiectului de exploatare minieră cu cianuri de la Roșia Montană. Am ieșit în marș pentru un mediu mai bun și un angajament al României cu privire la niște ținte de mediu, în linie cu cele asumate la nivel european de alte State Membre. Apoi m-am simțit datoare să ies în stradă împotriva atacurilor repetate ale partidului aflat la guvernare, PSD, împotriva sistemului de justiție.
Dar a venit un moment în care nu am mai putut. Am simțit că nu mai e loc pentru mine. Că munca mea cinstită nu trebuie acestei țări. Că societatea segregată de la noi nu ne înțelege pe noi, ăștia revoltații, nu înțelege ce vrem, ce valori avem, ce fel de viitor ne dorim.

Mulți cred despre cei plecați în străinătate că au fost mânați în principal de factorul financiar. Nu pot vorbi decât pentru mine, iar în cazul meu valorile societății sunt la fel de importante ca și banii. Pentru mine, faptul că nu mă zbat de la o lună la alta e la fel de important ca faptul că aici societatea nu e doar ”tolerantă” cu imigranții, ci e pe o treime formată din imigranți! Cel puțin în Bruxelles, unul din 3 oameni nu e belgian. Mă urc în metrou și văd oameni care vin din toate colțurile lumii, vorbind în tot felul de limbi materne. E un amestec foarte plăcut, în care trebuie să recunosc că mă simt simultan și în siguranță și într-o stare de perepetuă fascinație, descoperire.

Sunt într-un oraș în care aproape orice persoană de pe stradă vorbește 3 limbi, oraș în care un curs complet de limbă străină cu 20 lecții te costă doar 30 de euro, oraș în care se citește pe mijloacele de transport în comun, care promovează prin reclamele de la metrou piese de teatru și muzee de știință. Aici există viață după servici și există și niște bănuți suplimentari pe care îți permiți să-i cheltuiești pe un concert sau o escapadă de un weekend, dacă vrei.

Pe când, în România, nu avem încă bazele puse. Aproape jumătate din elevii români de 14 ani sunt analfabeți funcționali. În mediul rural, majoritatea locuințelor nu au canalizare sau apă curentă. Din orașul meu natal până în capitală fac 14 ore cu trenul. Singura dată când am fost internată în spital ca adult am prins o infecție care aproape m-a omorât, deoarece igiena spitalului e la pământ iar pacienții trebuie să își aducă de acasă săpun să se spele pe mâini după ce folosesc toaleta.

Și toate astea se întâmplă pentru că majoritatea politicienilor români vede politica doar ca o oportunitate de a te căpătui, sau mai nou, de a te scăpa de responsabilitate penală. Am aproape 30 de ani, dar deja mă simt obosită să lupt împotriva lor. Să citesc știri obsesiv, să mă gândesc cu groază la viitorul meu, să mă gândesc la câte rele va avea de desfăcut o ipotetică clasă politică responsabilă, capabilă și cu un simț al datoriei. România, văd durerea ta și mă doare și pe mine. Mă doare durerea fiecărui om care muncește cinstit și e umilit cu niște salarii de mizerie, om pe umerii căruia se adună și munca colegilor lui care nu vor să își facă treaba. Mă doare suferința fiecărui student care a trecut cu grijă prin toate etapele educației ca să iasă de acolo neangajabil. Sufăr pentru fiecare pacient care nu are niște bani să-i dea infirmierilor ca să nu îl lase în propria mizerie în spitalele pulice. Sufăr pentru fiecare profesor care știe că dacă s-ar duce ”la privat” ar câștiga de 4 ori mai mult, muncind de 4 ori mai puțin.

Și problema e că nu știu ce să fac. Nu știu ce să fac decât să le urez putere celor care mai cred în România aceea demnă și capabilă de mâine, și luptă pentru ea muncind la joburile și afacerile lor, ieșind la proteste, monitorizând abuzurile puterii, suplinind prin ONG-uri servicii pe care Statul ar trebui să le ofere și nu poate. Înclin pălăria pentru toți, în speranța că acea Românie pe care o visăm mai este încă posibilă.