marți, 18 noiembrie 2014

Românii care nu pot vota



În turul doi al alegerilor, au fost mulți observatori voluntari pe front prin județele ”roșii” din sudul țării. Au dus o luptă grea cu autocarele, cu primarii care stăteau în secția de vot pentru a influența opțiunea consătenilor, cu poliția care nu răspundea regulamentar la sesizări. Le mulțumesc pentru lupta lor. Au fost și românii din diaspora, veniți la secțiile de votare de la zeci sau sute de kilometri ca să voteze, și au stat în frig, ploaie sau ninsoare numai ca să li se închidă ușa în față la ora 9.00. Le mulțumesc și acestora pentru lupta lor. Dar eu nu vreau să vorbesc despre asta, ci despre alți români care nu pot vota. Cei din țară, din spitale.


Eu mi-am început ziua de observare la ora 7 într-o secție de vot din Cluj-Napoca unde votaseră un număr de peste 400 de studenți în turul 1. Mi se părea o pistă bună. Secția era în sala de sport a unui liceu. În acea sală funcționau de fapt două secții. Acum ar fi un moment bun să menționez că orașul Cluj-Napoca nu e doar un mare centru universitar, dar și medical. Am aflat că la secția geamănă erau arondate majoritatea spitalelor din zonă. Peste 350 de cereri de a vota cu urna mobilă. Când am auzit asta, am simțit că am câștigat la loto. Că acolo voi face eu diferența ca observator. Am chemat pe altcineva să supravegheze votul studenților și am plecat cu unul dintre echipajele mobile care primiseră o listă de 160 de persoane.

Un echipaj care se duce cu urna mobilă e format de 2 membri din comisia biroului electoral (de obicei se duc membri ai unor partide oponente), un polițist sau jandarm care să îi păzească, urna mobilă și cererile depuse de pacienți pentru a vota. Urna mobilă e rezervată pentru persoanele netransportabile, iar pentru a beneficia de acest serviciu trebuie să depui o cerere cu o zi înainte de alegeri. Dacă nu depui acea cerere, nu poți să votezi.


Prima oprire: spitalul Chirurgie I. Începem de la etajul 3. O mansardă modernă, curată, aproape plăcută. Primul pat. Domnișoara de la Partidul Popular Maghiar din Transilvania cere buletinul pacientului și apoi scotoceste prin vraful de cereri. Găsește cererea. Apoi urmează: completarea declarației pe proprie răspundere că nu merge să voteze altundeva. Cam greu, acu vreo câteva minute presupun că era atașat la o perfuzie. Pacientul scrie greu cu o branulă în mână. Adăugarea pe listele suplimentare. Încă o semnătură. În final, i se oferă ștampila și buletinul de vot. Ne întoarcem stângaci. Din fericire, nu mai e nimeni în salon deci secretul votului a fost respectat. Îl rugăm pe domnul bătrân care a fost votantul nostru cu nr 1 să își îndoaie buletinul și celălalt membru din comisie îi aduce la pat urna. Timp total: vreo 10 minute.

Luăm saloanele la rând. La un moment dat, ajungem în salonul unei femei țintuite la pat de perfuzii. Se bucură că am venit. Vrea să voteze. O întrebăm dacă a depus cerere. Spune că a scris-o, dar asistenta a uitat să o ducă. Ne-o arată pe noptieră. Membrii comisiei vor să o lase să voteze. Și eu vreau dar le spun că legea nu permite asta. Jandarmul spune că eu încerc să îi îngrădesc dreptul la vot. Cu toată ura pe care am adunat-o față de jandarmi la proteste, fraza aia m-a lovit în moalele capului. Mi-am dat seama că în gandirea mea obsesiva meu de observator, am uitat ce e mai important: ca oamenii să poată vota. Sună la președintele comisiei, și aud: ”da, e cu data de ieri. E din Oradea doamna.” Doamna votează, și e fericită. Și-a dorit foarte mult. Continuăm drumul, mai trecem prin vreo 2 saloane fără incidente, dar foarte lent. Un domn, aceeași problemă. I se permite să voteze. La al treiea caz, președintele comisiei spune să ne oprim. Avem doar cu vreo 5 buletine de vot mai mult decât numărul cererilor. Nu ne putem uita în ochii oamenilor, să le văd regretul de a nu putea contribui cu votul lor la decizia de a alege președintele pe următorii 5 ani. Membrii comisiei își cereau scuze, ”nu e vina noastră”.

La etajul 1 e terapia intensivă. Urna a ajuns la un băiat de 19 ani care se luptă cu cancerul. Mama lui ne-a căutat pe tot etajul. Am intrat cu hartiile pana la patul lui. Pe celelalte paturi, oameni conectati la aparate se luptau pentru viata lor. Baiatul a votat, a impaturit buletinul, si membra comisiei a vrut sa ii duca votul afara, sa il bage in urna. El a vrut sa vina urna la el, sa se asigure ca votul ajunge unde trebuie. Celalat membru al echipei a intrat cu urna si eu l-am felicitat, si i-am spus ca nu are de ce sa se scuze pentru deranj. A votat si mama lui. Spitalul i-a aprobat si ei cererea. Chiar daca putea fizic sa mearga, ea trebuia sa stea acolo langa el.

In clinica următoare, Medicala I, a votat o asistentă. A dorit să voteze și a făcut și ea cerere laolaltă cu pacienții. Știm că nu e netransportabilă, dar ne spune că are tura de 24 de ore și nu are cum să ajungă la secție. Votează și ea. Din ce în ce mai mulți pacienți și aparținători protestează împotriva sistemului de cereri prealabile. Unii oameni au ajuns la noapte în spital. Nu aveau cum să prevadă cu o zi înainte că vor ajunge acolo.

O pacientă de la nefrologie aproape plânge de supărare. Ne arată buletinul cu o grămadă de autocolante de votare lipite pe spate. Pe când se luau cererile la ei în spital, ea era la puncție. Nu a reușit să facă cererea.

În final, după lăsarea întunericului, ajungem în spitalul de ginecologie. Mai aveam vreo 32 de persoane. Eram frânți. Asistentele ne așteptau cu speranță, numai ca să afle că urna mobilă e doar pentru bolnavii netransportabili și doar dacă depui cererea cu o zi înainte. Ne întrebau, legitim, ce facem cu asistentele și cu doctorii de gardă, care au ture de 24 de ore? Oamenii ășta care stau în ziua votului la salvat de vieți nu au dreptul de a vota? Ne băgăm ochii în pământ în timp ce recunoaștem că legea e proastă și pe oamenii ăștia sistemul i-a uitat.

În ultimul salon votează 7 mame. Unele au copii mici mici ca niște franzeluțe. Suntem rupți, dar le spun colegilor mei că dacă ele au putut să nască azi, și apoi să voteze, putem și noi să ne ducem pe la toată lumea care a depus cerere. O asistentă simpatică foc, creață cu părul lung, le-a adunat pe toate femeile care au depus cerere spunându-le că în sfârșit au venit cei cu urna mobilă. Toate pacientele ne așteptau încă de dimineață.


Am onorat toate cererile depuse. Am rămas doar cu cele al căror autor s-a externat. Cu ocazia asta am cunoscut românii care nu au dreptul să voteze. Sunt bolnavii care au ajuns de urgență. Peste noapte, în spital. Sunt aparținătorii care stau 24 de h/7 la căpătâiul bolnavilor. Sunt acei bolnavi cărora asistentul a uitat să le ducă cererea la reprezentantul secției de votare. Sunt bolnavii care erau la terapie în momentul când se depuneau cererile. Sunt asistentele și medicii de gardă care lucrează 24 de ore în ziua votului ca să salveze oamenii care vin la spital. Pe ei, legea i-a uitat, i-a lăsat pe dinafară. Lor, absurdul birocrației le-a furat cel mai de bază drept democratic garantat prin constituție.