Cum să faci să îți placă să înveți

În ultimul an, și mai ales în ultimul semestru, mi se pare deosebit de dificil să învăț și să fac cercetare. Mi se pare că am prea mult de citit, prea multe proiecte de făcut și prea puțin timp să le fac. Și, colac peste pupăză, modul meu de a reacționa la sarcini multe și grele este de a le evita pur și simplu până când nu se mai pot evita. Procrastinare. În mintea mea, sarcinile de la facultate s-au transformat într-un balaur imens cu multe capete care amenință să mă înghită zi de zi și pur și simplu nu mă pot vedea doborând balaurul.

Am căutat, bineînțeles, multe motive și scuze pentru situația în care mă aflu. Unele sunt reale, altele țin strict de mine. O să vi le enumăr, să văd dacă vă regăsiți în ele:

•      Am un job care îmi consumă toată puterea de concentrare
•      Nu am timp fizic pentru învățat
•      Am prea multe de făcut dintr-o dată și mă copleșesc
•      Sunt prea stresată și nu mă pot concentra la învățat
•      Evenimentele și persoanele din jurul meu îmi distrag atenția
•      Nu am tot ce îmi trebuie pentru un mediu confortabil de învățat (un birou, un scaun, etc etc)
•      Nu am sursele potrivite din care să învăț

Și multe altele....

Nu spun că toate sunt minciuni. Unele dintre ele sunt foarte reale, și dacă m-aș ocupa de ele să le îmbunătățesc, ar fi mai ușor.
Dar dacă ai o motivație intrinsecă (interioară, personală) pentru a învăța, le poți ignora pe toate cu succes. 

Ca să înțelegeți ce vorbesc, voi face o comparație. Să presupunem că ți-ar place enorm de mult să te joci pe calculator. Așa de mult, încât atunci când te-ai juca pe calculator, ai fi în lumea ta. Nu ți-ar mai trebui nimic, nu te-ar interesa ce fac cei din jur, ce zgomote se aud afară, ce fel de scaun ai, faptul că în ziua respectivă ai fost la lucru... nu te-ar mai deranja nimic așa de tare încât să spui „eu nu mă joc din cauza x”. În schimb, uite că spunem „nu învăț pentru că tocmai am venit de la lucru” sau „nu învăț pentru că nu am un scaun ca lumea” sau ”e prea mult de învățat”. Care e concluzia logică? Simplu: nu vedem învățatul ca pe o activitate plăcută. Îl vedem ca pe o corvoadă și căutăm orice mică scuză, orice pai de care să ne agățăm, ca să nu ne punem „cu burta pe carte”. 

Bine, și ce e de făcut?

Eu personal am început o cercetare pe internet: am căutat după cuvintele cheie ”how to enjoy studying”, în română s-ar traduce „cum să te faci să-ți placă învățatul”. Rezultatele au fost în general slabe: pe lângă că au fost relativ puține, majoritatea se refereau la motivații externe sau la schimbarea mediului de învățare pentru a-l face mai plăcut. Nu asta căutam. Eu căutam ceva ce să mă facă efectiv să îmi placă învățatul, nu sfaturi care să îl facă mai suportabil.

Apoi am dat peste un articol care vorbea de trei tipuri de motivații de a învăța: intrinsecă, extrinsecă și orientată spre realizări.

Pe scurt, așa se defineau:

Cea intrinsecă (internă, interioară, personală): atunci când îți place actul în sine de a învăța, de a cerceta, de a afla lucruri noi și de a face descoeriri și progrese într-un anume domeniu. Acest tip de motivație poate fi susținut și de motivația de a face bine prin cunoștințele deținute de tine și de a ajuta oamenii. Dar central ei este exact pasiunea pentru actul cunoașterii. Este cel mai bun tip de motivație și dă naștere unei achiziții de informații pe termen lung, de calitate superioară.

Cea extrinsecă (exterioară, externă): motivația prin recompense și frică. De exemplu, înveți bine pentru a fi răsplătit cu cadouri, pentru a fi lăudat, pentru a nu-ți supăra părinții, pentru a nu fi pedepsit de părinți atunci când ei note mici. Pe termen lung, e și învățatul unui domeniu numai pentru că te-ar duce la o carieră bănoasă, și nu fiindcă ai avea o pasiune pt acel domeniu. A treia motivație din articol era cea orientată spre realizări. Aceasta se definea prin dorința de a fi o personalitate recunoscuta în domeniu, de a fi apreciată de colegii cercetători, de a face o carieră de succes. Autorul articolului ar spune că acest tip de motivatie este unul distinct, dar eu aș spune că este tot o motivație externă. Bineînțeles, sună mai bine dpdvd al comunității intelectuale ideea de a fi apreciat, versus de a avea un cadou de la părinți, dar până la urmă e vorba tot de o răsplată externă.

În concluzie, eu țitesc spre a obține o motivație internă, vreau să ajung să îmi placă să învăț. Am căutat mai bine, mi-am pus și eu mintea la contribuție, și am venit cu anumite tehnici menite să te ajute să faci o schimbare de mentalitate:

      1        Tehnici centrate pe ideea de predare

Pe mulți oameni îi motivează ideea de a preda altora. Fie că este dintr-o pornire sinceră de a-ți împărtăși cunoștințele, fie că te simți responsabilizat în ideea că ar trebui să predai ceva cuiva, fie pentru că îți face plăcere să îți etalezi cunoștințele, predatul este un factor motivant. Iată câteva idei practice:

•     Învață imaginându-ți că ești un profesor și mâine trebuie să ții o lecție la clasă din materia respectivă
•     Alege pe cineva din casa/apartamentul/camera ta de cămin și înțelege-te ca la sfârșitul zilei tu să îi prezinți într-un mod concis și pe înțelesul tuturor ce ai învățat. Nu alege pe cineva care e la același curs cu tine, cu cât va fi mai neinformat pe subiect, cu atât va fi mai eficient exercițiul
•     Închipuie-ți că ești într-o sală de clasă și le citești cu voce tare elevilor tăi o carte. Vizualizează sala de clasă și toți copii care te ascultă cu urechile ciulite. Încearcă să îți „auzi” vocea sigură trecând de la paragraf la paragraf.

           2        Tehnici centrate pe ideea de comunitate

Multora dintre noi nu le place să sufere singuri. Ne place să învățăm împreună, să vizualizăm învățatul ca pe un efort colectiv, și cunoștința ca pe un fel de sfânt Graal spre care aleargă toată lumea. Pentru aceștia dintre voi, aveți următoarele tehnici:

•    În loc să înveți singur acasă, du-te la sala de lectură cea mai mare din localitatea ta. Climatul de studii te va motiva cu siguranță și pe tine să te pui pe treabă.
•     Dacă nu ai posibilitatea de a merge la sala de lectură, propune tuturor celor pe care îi cunoști care au de învățat în acea perioadă să vă întâlniți undeva și timp de minim 2 h să învățați unii lângă alții
•     Bonus: dacă învățați la aceeași materie, vă puteți explica unul celuilalt anumite puncte mai complicate
•     Dacă nu ai posibilitatea de a te înconjura fizic de oameni, și ești singur, încearcă să vizualizezi că ești la sala de lectură. Uită-te la câteva imagini care să te ajute
•     Pentru a crea senzația de atmosferă de studiu, anunță pe cei din casa ta că pentru o perioadă de x ore vei învăța și roagă-i să nu facă zgomote pe această perioadă de timp;

      3         Tehnici centrate pe ideea de „scop mai mare”

Uneori nu ne putem învăța deoarece o materie ni se pare inutilă. Nu vedem la ce anume ne-ar folosi această materie sau în special această lectură, și oarecum creierul refuză să participe la o sarcină dacă nu îi vede beneficiul. Dacă aceasta este situația ta, am câteva tehnici pentru tine:

•            Fă o listă cu toate meseriile care necesită cunoștințe din acel domeniu. Încearcă să îți închipui cum ar arăta o zi tipică din viața ta dacă ai face acea meserie. Gândește-te exact la ce te-ar ajuta în profesia respectivă materialul citit
•             Gândește-te la ce progrese tehnologice sau sociale au dus descoperirile din domeniul pe care îl citești, gândește-te dacă a făcut vreun bine omenirii.
•          Caută pe net informații despre domeniul pe care îl înveți, practicat la cel mai înalt nivel. Câteva exemple: dacă înveți la biologie, poți să te uiți la un documentar legat de rezervații naturale, sau de organisme modificate genetic. Dacă ești la matematică, poți viziona un documentar cu proiecte de arhitectură impresionante. Dacă înveți limbi străine, uită-te la documentare cu oameni care au o înclinație spre limbile străine și au reușit să călătorească într-o mulțime de țări, vorbind limba băștinașilor.

      4        Tehnici centrate pe ideea de diminuare a responsabilității

Unii din noi suntem perfecționiști. Preferăm să nu facem ceva deloc, decât să îl facem mai puțin decât optim. Perfecționismul este ok până la un anumit punct, dar după aceea te paralizează și te face să nu mai progresezi. Tehnicile următoare sunt pentru cei care se simt prea responsabili. Sunt menite a te ajuta să înțelegi că a face cât poți în acel moment e mai bine decât a nu face deloc:

•     Închipuie-ți că un prieten te-a rugat să scrii acea lucrare de cercetare pentru el și că nu țintește la o notă mai mare de 8; În aceeași ordine de idei, poți să îți închipui că faci cuiva o lucrare contra cost;
•     Închipuie-ți că ești deja angajat și că de fapt lucrezi la o sarcină de lucru care trebuie realizată într-un anumit deadline
•     Închipuie-ți că ești membru al unui proiect de cercetare care are un buget pe 10 ani. Imaginează-ți că vă aflați doar în primul an și echipa ta are nevoie de cineva care să ofere unele informații de pornire, iar tu le oferi o prezentare sintetică a domeniului;

Astea au fost tehnicile mele. Sper să le folosiți pe cele care vi se potrivesc și să vă ajute. Vă rog să îmi scrieți cum vă motivați să vă placă învățatul și în cazul în care ați utilizat vreo tehnică din articol, cum a funcționat.

Pe scenă

Lunea care a trecut, am trecut printr-o experienţă total inedită de oratorie, deoarece am participat la concursul intern de public speaking al clubului Toastmasters Cluj.

Ceea ce a fost aşa de special la concurs este că nu s-a ţinut tot în mediul universitar, în sala din facultatea de Ştiinţe Politice cu care eram noi obişnuiţi, ci într-un pub, mai exact într-o parte a pub-ului rezervată pentru concerte.

Închipuiţi-vă un "beci" spaţios, cu tavan boltit, foarte slab iluminat, cu o scenă înălţată la unul din capete. Pe scenă erau două microfoane, iar din tavan atârnau nişte reflectoare care băteau pe "vedeta" care era la microfon.

Eu urma să fiu "vedetă" la două secţiuni: cea de evaluări şi cea de discursuri improvizate. Deci singura secţiune la care nu am participat este cea de discursuri pregătite.

Am învăţat foarte multe lucruri în acest eveniment, dar cred că un mod util de a însuma totul este ideea de schimbare de mediu. Pe mine m-a afectat foarte mult schimbarea de mediu. Aşa de mult, încât la discursul improvizat m-am blocat. Da, pur şi simplu mi s-a şters tot din minte, şi în loc să ţes o poveste interesantă pentru public, pornind de la bileţelul extras, am povestit pur şi simplu ce aş fi făcut eu, în realitate, în acea situaţie. Ceea ce nu era neapărat foarte interesant sau diferit de ce ar fi făcut alţi oameni.

Ca să înţelegeţi mai bine cum a fost, vă invit să vă uitaţi la videoclip.

 

Din câte puteţi observa, nu m-am descurcat foarte bine. Ideile nu au fost deosebit de originale, şi am şi făcut unele greşeli gramaticale cam urâte. Nu am reuşit nici să utilizez foarte bine varietatea vocală pentru a exprima anumite idei şi trăiri.

De ce? Pentru că m-am blocat, şi nu mai improvizam cu un anumit scop în minte, ci doar umpleam timpul. 

Ceea ce m-a intimidat a fost schimbarea. Eram pe o scenă, trebuia să folosesc un microfon, reflectoarele îmi băteau în ochi şi nu puteam să văd cu claritate publicul. Mă simţeam destul de nepregătită pentru situaţie. 

Şi atunci am înţeles că mai am de lucrat destul de mult pentru a deveni un vorbitor desăvârşit.

E important să vorbiţi în cât mai multe medii posibile, atât formale cât şi informale. E important să veniţi din timp pentru a testa orice obiecte de care aveţi nevoie în prezentare: microfon, proiector, telecomandă de proiector, etc. 

A propos de microfon: trebuie să ţineţi minte câteva lucruri. 

- Niciodată nu îl ţineţi prea aproape de gură (la mai puţin de o palmă) pentru că se va auzi prea tare şi pentru că microfonul va surprinde orice respriaţie a dumneavoastră, ceea ce e deranjant

- dacă e un microfon pe care îl puteţi lua în mână şi să vă plimbaţi cu el, faceţi asta, pentru că un discurs în care rămâneţi permanent pironiţi în faţa stativului nu este prea convingător

- dacă stativul nu este fixat la înălţimea potrivită, în niciun caz nu încercaţi să vă întindeţi la el sau să vă cocoşaţi ca să fiţi în drept cu microfonul. Rugaţi pe cineva să vă ajute să îl ajustaţi la înălţimea potrivită

- tot timpul ţineţi microfonul exact în faţa gurii, nu uşor lateral, deoarece nu va capta corect sunetul

Pe lângă acestea, asiguraţi-vă că ştiţi programul şi pe unde anume se poate intra pe scenă, în caz că nu puteţi urca pur şi simplu prin faţă. Poate acestea vi se par detalii, dar acolo în condiţii de stress lipsa acestor informaţii vă va îngreuna foarte mult situaţia.

De asemenea ajută, în caz că nu vedeţi publicul din cauza iluminării slabe, să vă închipuiţi nişte feţe zâmbitoare întreptate către scenă ;)

Cum să domini într-o discuţie

Această postare este legată de cea anterioară, în care eu îmi exprimam nemulţumirea provocată de desfăşurarea unui concurs de dezbateri. Ceea ce m-a nemulţumit a fost faptul că intervenţiile mele şi ale membrilor echipei erau mereu întrerupte de membri juriului sau de echipa adversă, ceea ce a făcut ca totul să se transforme într-un talk-show.

Întrebarea mea era: ce poţi să faci în aceste situaţii? Răspunsul: să te foloseşti de personalitatea ta şi de anumite tehnici pentru a domina discuţia, măcar suficient timp cât să îţi expui argumentele. Simplu de zis, greu de făcut.

Acum voi lista câteva dintre lucrurile care contează atunci când dăm prioritate cuiva în vorbire:

1. Genul: bărbaţii tind să aibă voci cu un timbru mai grav, să vorbească mai rar şi mai monoton şi să  folosească o intonaţie închisă pe finalul frazei. Toate aceste caracteristici masculine ale vocii îi fac să fie dominanţi într-o discuţie. Femeile în schimb au un ton mai înalt, folosesc frecvenţe variate, nemonotone în vorbire, vorbesc în "rafale" (adică spun propoziţiile rapid, dintr-una, şi apoi fac pauze) şi folosesc o intonaţie deschisă pe finalul frazei. Asta le face să pară mai mult subordonate.

2. Vârsta: persoanele adulte, care au o voce puternică şi clară, au în mod clar un avantaj. De asemenea, vârsta înaintată a vorbitorului este pentru suficienţi oameni o sursă de respect. De obicei, tinzi să respecţi pe cei care sunt mai mari sau mai în vârstă decât tine.

3 Statutul social: oamenii tind să respecte persoanele cu un statut social înalt, pe oamenii de succes.

4 Expertiza: dacă o persoană vorbeşte pe domeniul ei de expertiză şi este recunoscut ca un expert de către interlocutori, este mult mai puţin probabil să fie întrerupt.

5. Tehnicile utilizate în vorbire. În cazul în care toate celelalte diferenţe nu există sau nu sunt foarte relevante, până la urmă se dă efectiv o "bătălie" a tehnicilor de menţinere a cuvântului.

Poate credeţi că acestea sunt veşti proaste, dar nu este aşa. Multe lucruri se pot schimba, şi multe limitări sunt doar în mintea noastră. Dacă vom deveni conştienţi de propriile blocaje şi vom lucra la tehnică, atunci vom avea şanse mult mai mari să dominăm cu succes o discuţie.

Voi lua pe rând toţi factorii enumeraţi mai sus.

Genul: s-a dovedit prin anumite experimente că oamenii au clar definit ce anume înseamnă o voce feminină şi ce înseamnă una masculină. Vocile feminine au frecvenţe mai înalte (piţigăiate, chiar) iar tonul şi ritmul diferă şi ele. Indiferent dacă sunteţi femeie sau bărbat, ca să vă înbunătăţiţi vocea, trebuie să o evaluaţi întâi. Rugaţi pe cineva să vă spună dacă vorbiţi înalt sau grav, dacă folosiţi un ton variat sau monoton, dacă vorbiţi prea repede sau prea rar, şi în final dacă aveţi o intonaţiedeschisă sau închisă pe final. Ce înseamnă asta? Femeile ar zice, de obicei: "Ce zi frumoasă, nu-i aşa?" - propoziţia "ce zi frumoasă" este liniară în privinţa intonaţiei, dar întrebarea "nu-i aşa" este ascendentă, lasă terenul pregătit pentru un răspuns, pentru o continuare sau o confirmare. Bărbaţii, însă, nu încurajază continuarea dialogurilor şi folosesc doar fraze simple. Un bărbat ar zice, simplu "Îmi place ziua de azi, este frumoasă."

Ce puteţi face? Dacă aveţi o voce prea înaltă, să încercaţi să îi coborâţi frecvenţa. Dacă vorbiţi prea repede, micşoraţi ritmul şi dacă încercaţi să îi faceţi pe oameni să vă asculte până la capăt, nu le mai daţi ocazia să intervină prin acea intonaţie deschisă la finalul frazei. Nu mai puneţi întrebări care să încurajeze pasarea cuvântului de la dumneavoastră la interlocutor. 

Vârsta, statutul social şi expertiza: Le-am grupat pe toate acestea deoarece toate se referă la nişte convenţii sociale pe care le respectăm. Toate sunt nişte limitări autoimpuse, care în capul nostru sună aşa "sunt prea tânăr/fără succes/neexperimentat încât să intervin în discuţie". Uneori este adevărat, dar probabil că te afli în acel loc pentru un motiv, ai o părere pretinentă care poate înbunătăţi calitatea discuţiei, şi până la urmă ţine minte că oricine a pornit de la 0: 0 ani, 0 lei, 0 experienţă, 0 cunoştinţe.

Tehnicile de vorbire: dacă celelate diferenţe anterioare nu există sau nu mai sunt relevante în viziunea dumneavoastră, atunci discuţia va fi condusă de cine are tehnici mai bune. Sunt multe, dar o să vă spun doar câteva dintre ele, care mi se par cele mai relevante.

- când aveţi mai multe argumente care susţin o idee, sau mai multe perspective din care se poate privi un subiect, folosiţi construcţia "În primul rând, în al doilea rând ... etc" acompaniată de gestul de a arăta pe degete unde anume aţi ajuns. Această tactică vă structurează discursul şi semnalează clar că nu aţi terminat ce aveaţi de spus. 

- Dacă sunteţi întrerupt din vorbire în mod nepoliticos, folosiţi pur şi simplu fraza "Nu mi-am terminat încă ideea" sau "Vă rog să nu mă întrerupeţi în timp ce vorbesc". Acestea vor atrage o atenţie negativă asupra persoanei care a făcut întreruperea, şi aceasta va înţelege că nu este acceptabil social să facă aşa ceva într-o discuţie.

- Folosiţi.vă inteligent privirea în timpul discuţiei. Mai exact, în timp ce vorbiţi, uitaţi-vă în ochii persoanei predispuse să întrerupă, dar când sunteţi pe final de frază, înainte de o pauză, schimbaţi-vă focusul vizual pe altceva. Este dovedit că un interlocutor căruia nu i se oferă contact vizual în momentele de pauză este mult mai puţin încurajat să intervină

-s nu folosiţi confirmări în timp ce vorbeşte cealaltă persoană, dacă vi se pare că vă pierde timpul. Confirmările sunt micile interjecţii de genul "aha" sau cuvintele "văd", "înţeleg" sau chiar întrebările de genul "apoi ce s-a întâmplat?" Confirmările sunt şi mişcările afirmative din cap şi contactul vizual menţinut constant. Dacă vreţi să descurajaţi o persoană din a vorbi, evitaţi să faceţi oricare dintre aceste lucruri

- dacă vă aflaţi de părţi diametral opuse a unei mese, încercaţă să plasaţi câteva obiecte în jumătatea de masă a interlocutorului. Asta îl va face nesigur pe poziţie, pentru că spaţiul personal i-a fost afectat

- o altă metodă de a opri o persoană să intervină pesteceea ce spuneţi e să plasaţi o mână pe mâna sau antebraţul interlocutorului, până vă terminaţi fraza. Eu personal nu găsesc această soluţie prea fair play, e chiar intimidantă, dar este extrem de eficientă

Mai există şi alte artificii neortodoxe, ca de exemplu suprimarea autorităţii interlocutorului, dar nu voi intra în aceste aspecte deoarece nu le consider etice. Dacă aveţi întrebări legate de postarea de azi, vă aştept jos la comentarii!

Dezbateţi România

În postarea aceasta probabil că veţi simţi o doză mai mare de subiectivism decât în cele anterioare, deoarece voi descrie un eveniment la care am fost personal şi am păreri negative destul de puternice legate de desfăşurarea lui. 

Este vorba despre concursul "Dezbate România" (sau "Dezbate, România!", încă nu sunt sigură) organizat de fundaţia Dan Voiculescu. Zilele acestea se desfăşoară a doua ediţie, care sper să fie mai bună decât prima, la care am participat şi eu împreună cu colegii mei de la facultate, pe 2 decembrie 2010. 

Dar să încep cu începutul. Această dezbatere se anunţa a fi una foarte interesantă, pentru că nu folosea nici unul dintre formatele clasice, consacrate de dezbatere academică, ci unul nou inventat, special pentru această ocazie. 

Se puteau înscrie în concurs echipe de câte 5 studenţi, toţi aparţinând aceleiaşi facultăţi (dar nu în mod deosebit aceleiaşi specializări) care să concureze împotriva unei echipe similare de la o altă facultate. 

Juriul era format din 5 personalităţi, dintre care obligatoriu una din partea Fundaţiei (deci a organizatorilor) iar ceilalţi fie prezentatori sau realizatori TV, fie scriitori sau chiar cântăreţi. Din juriul nostru a făcut parte, de exemplu, Florin Chilian. Acum rămâne la latitudinea fiecăruia să judece dacă meseriile fiecărui membru al juriului îl calificau într-adevăr pentru un concurs de dezbateri. 

Echipele se calificau în baza unui eseu pe o temă destul de generală, de tipul " Mai sunt tinerii din România capabili de performanţă?" 

Ceea ce am apreciat extrem de mult la organizare e că au furnizat la timp informaţii complete echipei, în legătură cu regulamentul, locaţia, tema, şi au ţinut legătura cu noi atât prin email cât şi telefonic. 

Chiar şi regulamentul a părut bine gândit şi bine închegat.

Toate bune şi frumoase, până când am aflat moţiunea dezbaterii, care se prezenta exact aşa: "Valoare vs notorietate". Şi noi trebuia să apărăm notorietatea, în detrimentul valorii. A fost aproape ca şi cum ai zice "Bebeluşii ar trebui hrăniţi cu măr ras sau cu cianură?" Era clar că porneam dintr-o poziţie dezavantajoasă, aprope imposibil de apărat. Adică nu văd nici un context în care ar fi benefic ca o persoană fără valoare să devină notorie. Eu şi echipa mea ne-am exprimat părerea cu privire la defectele moţiunii şi tot ce am reuşit să obţinem a fost o reformulare de genul "Este notorietatea mai importantă decât valoarea, sau invers?".... vă daţi seama de încântarea noastră. 

Erorile evenimentului nu s-au încheiat aici. Odată ajunşi în capitală să ne susţinem cauza (ca pierdută din start), am constatat că juriul îşi făcuse o părere despre noi din faptul în sine că "ei sunt ăia care au încercat să schimbe tema", ceea ce în opinia lor era un gest de nesimţire. Apoi am fost atacaţi că suntem din Cluj, implicit şi "de-a lui Boc", că suntem prea incisivi, şi o grămadă de alte remarci care nu aveau nici o legătură cu calitatea argumentelor prezentate. 

Un alt mare impediment a fost faptul că, deşi fiecare vorbitor avea un anumit timp pentru a-şi susţine discursul, eram constant întrerupţi din vorbire de membrii juriului, pe timpul nostru, membrii care se comportau ca nişte profesori aroganţi care nu ar accepta în ruptul capului faptul că un elev poate avea o părere validă. Eu cred că respectivele persoane nu au asistat vreodată la un meci de dezbateri academice, unde arbitrii iau cuvântul doar la final, pentru a evalua vorbitorii, şi nu ar comite în nici un caz eroarea de a interveni în discuţie şi de a-i schimba cursul sau, şi mai rău, în a încerca să ridiculizeze vreun participant. 

Astfel, acest eveniment mi-a dat de înţeles că deşi ceva poate suna excelent pe hârtie, dacă nu găseşti oamenii potriviţi cu care să îl pui în practică, atunci e sortit pieirii. 

Am mai învăţat, de asemenea, că trebuie să fii mereu pregătit, într-o sitaţie de vorbit în public, să nu mai joci după reguli şi să apelezi la charisma personală şi nu la argumente. 

Deci, atunci când vedeţi că un anumit eveniment nu se desfăşoară după nişte reguli clare, ci mai mult pe formatul unui talk-show, se merge pe principiul celui cu personalitatea cea mai impozantă. Există anumite tehnici clare care îi fac pe ceilalţi oameni să se oprească din vorbit ca să te asculte, şi să te facă să pari o persoană dominantă. Voi discuta despre aceste tehnici în viitoarea postare, dar aveţi mare grijă, acestea îşi vor face efect numai după ce le veţi stăpâni foarte bine.

Maeştrii toast-urilor

Fiecare dintre noi vom fi puşi să vorbim în public, în diferite momente din viaţă, mai fericite sau mai nefericite. Aşa că, de ce să nu ne antrenăm din timp? De ce să nu ştim exact cât mai avem de lucrat la acest capitol? De ce să nu devenim nişte maeştri în ale discursurilor?

Dacă ai fost vreodată curios să afli exact:

- câte "ăăăă"-uri ai strecurat într-un discurs de 7 minute

- ce greşei gramaticale ai făcut în timp ce vorbeai

- ce spune limbajul trupului tău şi dacă e în acord cu mesajul verbal 

şi mai ales ce anume a înţeles lumea din discursul tău, 

atunci te invit la întâlnirile săptămânale ale clubului Toastmasters. 

Având în vedere că acest blog este centrat în principal pe vorbirea în public, poate că prezentarea clubului Toastmasters ca metodă de antrenare ar fi trebuit să se întâmple chiar la început. Motivul pentru care nu am făcut acest lucru este că am aşteptat ca acest club să ajungă la un nivel calitativ satisfăcător, unde are într-adevăr ceva de oferit, atât începătorilor, cât şi avansaţilor. 

Acum simt că a venit acest moment. Eu sunt membră Toastmasters Cluj-Napoca, în mod oficial, din noiembrie 2010, iar de luna aceasta, am şi rolul de Seargent at Arms în acest club. 

Aşa că am plăcerea de a vă invita mâine, luni 21 martie 2010, la ora 8 seara, la Facultatea de Ştiinţe Politice, pentru una dintre cele mai interesante şedinţe ale clubului. 

Este interesantă din mai multe motive: în primul rând, vom avea un invitat special care ne va vorbi la finalul întâlnirii despre coaching. Numele invitatului este Gerard O'Donovan, unul dintre cei mai cunoscuţi "coach"i europeni, fondatorul şcolii de coaching Noble Manhattan şi al Institutului European de Coaching. Având în vedere că în România nu avem foarte multe informaţii despre ce înseamnă meseria de coach şi cum te poate ajuta o asemenea activitate, cred că este o experienţă inedită şi necesaă participarea la o astfel de întâlnire. Puteţi citi un interviu din Ziarul Financiar cu Gerard O'Donovan aici 

În al doilea rând, întreaga şedinţă va fi în engleză, atât ca oaspetele nostru să înţeleagă ce vorbim, cât şi să ne exersăm comunicarea într-o limbă străină. 

Şi, "colac peste pupăză", şedinţa va avea loc nu într-o sală de curs normală a facultăţii, ci într-un amfiteatru, ceea ce va reprezenta un adevărat test pentru vorbitorii de mâine seară. 

Aşa că fie că vreţi să asistaţi la discursurile pregătite, fie că doriţi să participaţi la întâlnirea cu invitatul special sau să participaţi la secţiunea de discursuri improvizate, eu şi ceilalţi membri Toastmasters vă aşteptăm cu drag mâine de la ora 8 la sediul facultăţii de Ştiinţe Politice, pe strada Traian Moşoiu nr 71. 

Iar dacă nu puteţi veni mâine, dar v-am captat interesul, atunci e bine de ştiut că şedinţele se ţin săptămânal, în fiecare seară de luni, de la ora 8.00 la Facultatea de Ştiinţe Politice, sala 2/2.

Protestele de stradă: testul de foc

Acest articol va fi puţin mai diferit faţă de cele anterioare, deoarece vreau ca acest blog să fie unul viu, reactiv, care să relateze şi despre situaţii reale de comunicare în public pe care le putem întâlni. 

Una dintre aceste situaţii, la care am fost martoră recent, a avut loc în cadrul protestului pe care studenţii clujeni l-au organizat pe data de 3 martie, în faţa Casei de Cultură a Studenţilor. 

Protestul ridica la fileu mai multe nemulţumiri: faptul că sutdenţilor li s-a tăiat reprezentativitatea de 25% din forurile de decizie ale universităţii, bursele mici, lipsa taberelor de vacanţă, introducerea obligativităţii prezenţei la cursuri, dar cea mai mare nemulţumire era faptul în sine că vocea lor nu era ascultată şi deşi ei au semnalat nenumărate probleme, nimeni de la minister nu a fost dispus să îi asculte. 

Astfel, înarmaţi cu steaguri, bannere, banderole de protest, aproximativ 200 de studenţi au ieşit în faţa Casei de Cultură a studenţilor la protest. Printre ei mă număram şi eu.

Eu cred în cauza studenţească, de aceea eram acolo. Sincer, nu credeam că mă voi implica în scandarea de lozinci, dar eram curioasă şi de psihologia maselor văzută "live" şi de desfăşurarea efectivă a unui mitting de prostest. 

Spre marea mea surprindere, atmosfera m-a prins, şi am ajuns să scandez laolată cu alţii. Organizatorii aveau nişte foi cu lozincile compuse cu câteva zile înainte: erau fraze scurte, care rimau, de efect, cu informaţia concentrată în câteva cuvinte. Aceste foi circulau printre participanţi, dar organizatorii, când simţeau că "masa" a obosit pe un anumit slogan, iniţiau o nouă scandare. 

Deşi această dinamică a protestului este extrem de interesantă, eu vreau să ajung la discursul final. 

După o oră şi jumătate, când studenţii adunaţi dădeau semne clare de oboseală şi capitulare, una dintre principalele organizatoare ale protestului a simţit momentul că trebuie să vorbească. Vreau să amintesc că la acel moment, trebuia să vorbească tare, răspicat şi hotărât în faţa a circa 100 de studenţi înflăcăraţi. 

Ceea ce a urmat a fost scurt, simplu şi de efect. Paradoxal vorbind, cred că aceea a fost cea mai simplă situaţie de oratorie la care am fost martoră. Andreea, pentru că acesta este numele studentei, a mulţumit tuturor celor prezenţi că au venit acolo, că luptă pentru cauza studenţească, şi le-a amintit celor prezenţă că drepturile de care ne bucurăm acum sunt tot urmarea unor proteste similare din anul 1995, şi că noi datorăm generaţiilor care vin o situaţie a studentului cel puţin aşa de bună cum am avut-o noi. Nimic mai mult, nimic mai pompos. A spus toate astea tare (nu era disponibilă nici un fel de aplificare), întorcîndu-se în cerc astfel încât să o audă toţi participanţii la protest, iar la sfârşitul acestui discurs fulger de circa două minute, cuvintele ei au fost înghiţite de un puhoi de aplauze. 

Care sunt lecţiile pe care le-am învăţat din această situaţie?

În primul rând, că efectul unui discurs nu e dat de lungimea lui. Poţi să vorbeşti doar două minute şi să spui ceea ce trebuie. 

În al doilea rând, că e uşor să escalezi emoţiile, prin cuvintele tale, atunci când publicul e deja de partea ta şi e deja cuprins de emoţie. 

Al treilea fapt este că e mult mai uşor să te faci ascultat atunci când publicul tău te percepe şi pe tine ca un participant, nu ca un observator distant care vine şi dă lecţii. 

În plus, mie mi s-a părut că studenta care a ţinut alocuţiunea nici nu a avut emoţii. A părut că acele cuvinte i-au ieşit cu uşurinţă din minte, fiind doar un simplu sumar al celor întâmplate, un fel de afirmare a evidentului. 

Aşa că, dacă vă întrebaţi cum s-au născut marii oratori şi de ce lor nu le-a fost frică, participaţi la un protest. Va fi o lecţie puternică de oratorie pe viu.

Lectură critică

Din nou, acest articol este unul de sprijin, mai mult decât unul care vă oferă soluţii concrete de oratorie.

În postările precedente, vă povesteam că am participat la prima tură de dezbateri din cadrul proiectului Closer2Oxford. Fiindcă am fost situată undeva printre primele 20 de perechi de debateri din fruntea clasamentului, mi s-a oferit posibilitatea să particip la un seminar organizat de cei de la Ardor, in weekendul 27-28 noiembrie 2010. 

Pot să spun că a fost gândit foarte profesionist, şi am foarte puţine lucruri de reproşat organizatorilor.

Seminarul a avut trei secţiuni: în prima zi, una mai teoretică, am descompus argumentarea, cu tot ce înseamnă ea şi metodele aferente. În a doua zi, am făcut câteva exerciţii practice de lectură critică a unor articole din ziare internaţionale importante, iar după aceste exerciţii am făcut un mic concurs de dezbateri, în perechi formate aleatoriu din participanţii la seminar. 

Aici nu vă voi detalia partea teoretică a argumentării. Deşi este foarte importantă, este vastă şi probabil necesită tratarea individuală a subiectului. 

Mai degrabă, vreau să vă lămuresc puţin conceptul acesta de "lectură critică" şi cum ne-ar putea ajuta el în public speaking. 

Este vorba, mai exact, de modul în care tu îţi analizezi sursele de informaţie. Să spunem că trebuie să vorbeşti despre recentele revoluţii din Africa (cele din Tunisia, Egipt şi Libia) şi ca să te documentezi, operezi rapid o căutare pe Google. Vei găsi ştiri din tot felul de surse, de la atât de popularele The Economist sau Times până la ziare locale. Acum e important să vezi ce perspectivă vrea jurnalistul să apere, în funcţie de ce indicii îţi lasă în text. Probabil că unele articole vor aclama revoluţiile, altele le-ar blama (probabil asta ai observa dacă ai şti să citeşti presa chineză) sau unii jurnalişti ar încerca să le trateze neutru, ştiinţific, căutând explicaţii. 

Polarizarea opiniilor e şi mai evidentă în cadrul unor subiecte sensibile, cum sunt avorturile, drogurile, diverse proiecte economice care aduc câştig dar poluează.... şi atunci tu trebuie să te întrebi: ce poziţie ia autorul? apoi: ce argumente aduce în favoarea poziţiei sale, şi cât de factuale şi concrete sunt aceste argumente? Este acest articol bazat pe fapte, sau pe opinii?

Această analiză critică a unui text te poate ajuta în mai multe feluri:

•  te ajută să îţi lămureşti propria părere vis-a-vis de subiect
• îţi pune la dispoziţie date în sprijinul afirmaţiilor tale
• te ajută să acorzi o greutate egală ambelor părţi, şi să descoperi care sunt justificările utilizate "de cealaltă parte a baricadei"
• îţi dă indicii cu privire la poziţia actorilor importanţi din societate: opinia publică, jurnaliştii, mediul politic etc. 

Aşa că data viitoare când ai de pregătit un discurs şi eşti nevoit să apelezi la surse de documentare jurnalistice, nu lua doar un singur articol, şi nu lua totul de bun. Găseşte mai multe materiale, care ilustrează opinii divergente, şi demontează-le, cu pixul în mână, identificând crezul autorului şi încercuind diferitele argumente aduse în sprijinul acelei opinii. La final vei avea o viziune de ansamblu mai corectă asupra faptelor şi vei ştii cum să reacţionezi când vei fii confruntat cu o altă versiune decât cea prezentată de tine.