Tuturor ne e frică să fim ascultaţi

Unele statistici făcute de acei anonimi "cercetători britanici" arată că pentru majoritatea, vorbitul în public este o fobie mai mare decât oricare alta, chiar decât frica de moarte, de păianjeni sau de înălţime. Aş zice că e puţin exagerat, nu? Adică odată mort, nu prea mai ai cum să vorbeşti în public. Dar şi pentru persoanele vii am unele veşti bune. Există anumite exerciţii pe care le poţi face singur, cu ajutorul unui grup sau chiar în asociaţii şi organizaţii, care să te ajute să câştigi această abilitate. 

Ceea ce e foarte important de reţinut e că această abilitate (skill, pentru anglofili) e ca oricare alta: necesită un anumit timp şi un anumit număr de încercări pentru a o căpăta. E exact ca şi condusul: la început, probabil că pare complicat, dar cu ajutorul unor manuale şi a instructorului, oricine poate să înveţe să conducă o maşină. 

După ce ai conştientizat asta, trebuie să te evaluezi cam la ce nivel eşti acum. Adică să stai, să îţi notezi pe foaie cam de câte ori ai luat cuvântul în public, care este cea mai mare audienţă pe care ai avut-o, ce feedback ai primit dar şi care este propria ta părere despre prestaţia ta.

Problema e că amintirea denaturează realitatea, deci mai trebuie să faci un exerciţiu.

Întâi găseşte un text, într-o carte sau pe net, a cărui citire cu voce tare ar dura cam 8 minute. Citeşte-l odată. Porneşte funcţia de înregistrare vocală a telefonului şi înregistrează-te. Apoi mai fă o înregistrare, dar de data asta descrie obiectele din cameră, apoi ce vezi că se petrece afară sau la televizor, ideea e să generezi timp de circa 8 minute idei nepregătite şi să povesteşti constant. La final, ascultă ambele înregistrări. Probabil că vei fi şocat de câteva fapte:

1. Vocea ta îţi sună cu totul altfel înregistrată decât cum ţi să pare că o auzi în mod normal. Adevărul este că nici tu şi nici telefonul nu aveţi dreptate, dar telefonul este mult mai aproape. Explicaţia ştiinţifică a faptului este că noi ne auzim vocea din interior, adică aşa cum rezonează ea înăuntrul cutiei noastre craniene, deci mai joasă, mai vibrantă şi mai plăcută. Ea îşi pierde din rezonanţă în momentul în care o emitem în exterior, de aceea ea sună mai puţin plăcut în afară. Adevărul e că telefonul nu înregistrează foarte fidel calitatea vocii, dar ce auzi tu în înregistrare e mai aproape de realitate decât ce auzi tu în capul tău. :)

2. În a doua înregistrare, cea în care descrii ce vezi în jur, vei auzi o groază de ăăăăă-uri şi lungiri ale cuvintelor. De fapt, numără-le, se poate să fie chiar în jur de 40, pentru 8 minute vorbite. La un discurs nestructurat, improvizat, umplem golurile automat cu ăăă-uri. Este ceva neplăcut pentru audienţă care trebuie reparat în timp. Cum se face? În primul rând trebuie să îţi conştientizezi ticurile verbale. Să nu te grăbeşti când termini o propoziţie, să o închei natural, să inspiri în timp ce te gândeşti la următoarea. O respiraţie corectă (inspiraţie la începutul frazei, expiraţie pe parcursul ei) te va feri de aceste cuvinte inutile. 

3. Discursul tău pare speriat, neconvingător. E în regulă, la început. Depinde de subiectul abordat, de experienţa ta şi de starea ta de spirit. Dacă vorbeşti pe un subiect care îţi atinge o coardă sensibilă, ai experienţă şi eşti într-o dispoziţie de învingător, atunci asta se va simţi în vocea ta. Dar pentru prima încercare, nu îţi bate capul. 

Deci dacă ai de spus un discurs şi trebuie să te pregăteşi, scrie-ţi pe o foaie ce ai de zis, repetă în faţa unei oglinzi mari, verificându-ţi gestica şi înregistrându-ţi vocea. Încearcă să elimini ticurile verbale şi micii "paraziţi" cu are umpli timpii morţi. Dacă respecţi sfaturile acestea, vei face progrese rapid. O să mai postez şi alte articole dacă voi vedea interes pentru temă.